„Ar trebui să o iau de la capăt. Să las totul în
urmă și să plec departe de toți, de toate lucrurile care-mi amintesc de tine,
de noi, de ce am fost. Uneori stau în pat și-mi imaginez cum prind curaj. Îmi
deschid valiza, îmi pun câteva haine (nu am nevoie de multe,nu pun preț prea
mare pe așa ceva) și alte câteva lucruri de care consider că am nevoie și ies
pe ușă. Mă duc în gară, îmi iau bilet pentru primul tren care pleacă în
cealaltă parte a țării și mă urc în el. Acolo îmi găsesc de muncă, stau o
perioadă și plec mai departe, poate înafara țării. De ce nu? Ce mă oprește? Am
nevoie doar de buletin.
Tu
mă oprești. Familia mă oprește. Am fost învățată să-mi pese, poate prea mult,
de prea multe lucruri și de prea mulți oameni. Și pentru ce? Ca să ajungi sa
plângi de durere? Ca să-ți fie atât de dor încât simți că nu mai poți respira?
Poate sunt mai fericiți cei care îi rănesc pe alții. Pe ei nu-i afectează în
niciun fel. Trec foarte ușor peste unele evenimente. Cum reușesc? Am stat și
m-am gândit, dar nu am reușit să-mi dau seama. Am încercat să fiu așa, dar la
un moment dat renunț. Nu pot. Și aș vrea să pot. Măcar cu cei care merită.
Poate asta e greșeala mea de fapt. Nu ar trebui să fiu așa doar cu cei care
merită, ci cu toți. Dar cum să-i rănesc pe cei care nu mi-au făcut niciun rău?
Mă doare pe mine când îi văd că-i doare pe ei, mai ales din cauza mea.
Aș
vrea să...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu