Uitarea.

Uitarea.Ce este uitarea la urma urmei? Un cuvânt neînțeles, câteva litere puse împreună, încercând să dea o semnificație...cui? Unei întâmplări? Unui fapt care nu vrem să ni se întâmple, dar totuși nu avem de ales? Unei trăiri menite să ne ajute sau să ne dea bătăi de cap? NU! Mai degrabă unei alegeri, conștiente sau inconștiente.

De câte ori nu ne-am dorit să scăpăm de un anumit lucru și am ales să ne facem să-l uităm ur și simplu? De câte ori nu ne-am bucurat că am uitat să mergem undeva sau să dăm un semn cuiva? Să fie doar o întâmplare? Sau subconștientul a lucrat pentru noi? Degeaba încercăm să ne ascundem după deget, nu vom reuși. Dacă stăm și ne gândim bine, ne dăm seama că de cele mai multe ori noi suntem cei care alegem să uităm, din indiferență, din comoditate sau chiar din egoism.

Dacă unele lucruri putem să le uităm atât de ușor, de ce nu e la fel cu toate? De ce avem și momente când ne dorim să uităm, dar simțim că nu putem? Să fie oare din cauză că au fost mult prea importante pentru noi acele lucruri, întâmplări, acei oameni...? Sau doar pentru că undeva în interior știm că e mai bine să nu uităm, ci să învățăm din greșeli și din tot ceea ce ne-a facut un bine la un moment dat?

Cred că din orice putem învăța ceva, nu contează că a fost ceva bun sau ceva rău. Doar că uneori e mai greu să ne dăm seama ce e cel mai important, care sunt rezumatul și concluzia la care trebuie să ajungem. Dar viața are modurile ei de a ni le arăta si pe acestea la un moment dat. Trebuie doar să avem încredere în ea, iar dacă la sfârșit tot nu obținem ce vrem, poate nu era pentru noi. Poate e mai bine așa, chiar dacă ar fi fost bună și cealaltă variantă... propria variantă.

Aș vrea să...

         „Ar trebui să o iau de la capăt. Să las totul în urmă și să plec departe de toți, de toate lucrurile care-mi amintesc de tine, de noi, de ce am fost. Uneori stau în pat și-mi imaginez cum prind curaj. Îmi deschid valiza, îmi pun câteva haine (nu am nevoie de multe,nu pun preț prea mare pe așa ceva) și alte câteva lucruri de care consider că am nevoie și ies pe ușă. Mă duc în gară, îmi iau bilet pentru primul tren care pleacă în cealaltă parte a țării și mă urc în el. Acolo îmi găsesc de muncă, stau o perioadă și plec mai departe, poate înafara țării. De ce nu? Ce mă oprește? Am nevoie doar de buletin.

        Tu mă oprești. Familia mă oprește. Am fost învățată să-mi pese, poate prea mult, de prea multe lucruri și de prea mulți oameni. Și pentru ce? Ca să ajungi sa plângi de durere? Ca să-ți fie atât de dor încât simți că nu mai poți respira? Poate sunt mai fericiți cei care îi rănesc pe alții. Pe ei nu-i afectează în niciun fel. Trec foarte ușor peste unele evenimente. Cum reușesc? Am stat și m-am gândit, dar nu am reușit să-mi dau seama. Am încercat să fiu așa, dar la un moment dat renunț. Nu pot. Și aș vrea să pot. Măcar cu cei care merită. Poate asta e greșeala mea de fapt. Nu ar trebui să fiu așa doar cu cei care merită, ci cu toți. Dar cum să-i rănesc pe cei care nu mi-au făcut niciun rău? Mă doare pe mine când îi văd că-i doare pe ei, mai ales din cauza mea.

            Aș vrea să...”